Studiu asupra istoriei comunităţii bulgare, pavlichene din Cioplea

Studiu asupra istoriei comunităţii bulgare, pavlichene din Cioplea
Marius Oanţă

Veniţi în Ţara Românească din nordul Bulgariei în timpul războiului ruso-turc (1806-1812) din cauza prigoanei la care era supusă populaţia catolică sub stăpânirea otomană - care transformase Bulgaria de mai mult timp în paşalâc turcesc şi care nu lăsa populaţia catolică să practice liber cultul catolic - bulgarii pavlicheni, s-au aşezat pe moşia boierului Dudescu, unde condiţiile pentru practicarea cultului catolic erau mult mai prielnice. Ajutaţi de generalul rus, San Priest, o parte a populaţiei bulgare pavlichene catolice a trecut Dunărea cu ajutor rusesc. Aici au primit pământ pentru a-l lucra şi loc pentru biserică, lucru care i-a mulţumit pe deplin. Această populaţie era condusă de episcopii din Congregaţia Pasioniştilor care conduceau Dieceza de Nicopole ad Hystrum care administrau în acel timp: Bulgaria, Serbia şi Valahia. Astfel s-a ales satul Cioplea aflat la porţile Bucureştiului aproape de râul Dâmboviţa. Asupra datei în care bulgarii pavlicheni au venit în Ţara Românească (Valahia) autorii nu s-au pus niciodată deacord, se ştie însă cu certitudine intervalul de timp în care aceştia au ajuns în Cioplea (1806-1812) şi au fondat una dintre comunităţile importante ale Episcopiei de Nicopole. Bulgarii catolici pavlicheni au venit în Cioplea din satele sud-dunărene1: Traceviţa, Ciproveţ, Belene, Sviştov,Oresce, etc. Conducătorul emigranţilor bulgari a fost episcopul pasionist Francisc Ferreri, mort în Cioplea la 30 Noiembrie 1813 în timpul Ciumei lui Caragea (nume care provine de la domnitorul cu acelaşi nume în timpul căruia a izbucnit epidemia). Un document al Congregaţiei “Propaganda Fide”, aminteşte de arderea Şiştovului şi momentul în care bulgarii pavlicheni au trecut Dunărea numai după ce acest oraş a fost ars din temelii. Acesta a fost singurul motiv care i-a convins să părăsească teritoriile sud-dunărene. Cioplea devine astfel după aşezarea primei comunităţi şi a episcopului pasionist, Francisc Ferreri, reşedinţa episcopală a episcopiilor pasionişti care administrau Dieceza de Nicopole ad Hystrum până la 1844 când se mută la Bucureşti2. Asupra comunităţii în acest interval de timp s-au abătut mai multe nenorociri: o epidemie de ciumă (1813), un cutremur de pământ şi un uragan a pustiit biserica şi casa parohială (1821), o altă epidemie de ciumă (1828), o mare foamete (1829), o invazie de lăcuste (1830), o epidemie de holeră (1831), epidemia asupra vitelor (1832)3. După aceste probleme foarte grave, a apărut şi pericolul spargerii satului din cauza implicaţiilor sociale şi a măririi numărului de zile de clacă. Raporturile de muncă dintre ţărani şi proprietarii de pământuri au intrat în impas. După ce ”Divanul Domnesc”, în urma consultărilor prealabile, a hotărât ca să se mărească numărul zilelor de clacă, odată cu ocuparea ţărilor române de către Imperiul Ţarist, acest lucru a fost statornicit prin Regulamentul Organic care a instaurat regimul feudal absolut, stabilind totodată ca numărul zilelor de clacă să fie de 56 de zile în Ţara Românească şi 84 în Moldova. Această situaţie a afectat şi populaţia bulgară din Cioplea. Nemulţumiţi din cauza situaţiei create, în 1832, o parte însemnată a locuitorilor comunităţii bulgare pavlichene din Cioplea au hotărât să plece înapoi în Bulgaria, părăsind cele 55 de case în care locuiau4. Aşa cum ne putem imagina, pentru o perioadă de 40 de ani, conform spuselor istoricului Iosif Gabor, creşterea demografică a avut de suferit. Îngrijorat de această situaţie, episcopul Iosif Molajoni, succesorul episcopului pasionist Francisc Ferreri, este silit să caute o reşedinţă în Bucureşti. Din lipsă de fonduri şi datorită situaţiei grele în care se afla biserica, Congregaţia ”Propaganda Fide” nu poate suporta o astfel de cheltuială şi se hotăreşte ca reşedinţa episcopală să rămână în Cioplea. Cea mai mare încercare pentru comunitatea din Cioplea avea să fie însă, focul din 1853, care avea să ardă biserica, casa parohială şi toate dependinţele. Acest foc mistuitor a făcut ca această comunitate să rămână fără centrul ei spiritual, care este biserica. Odăjdiile bisericeşti au fost salvate de un regiment de geniu cantonat în Cioplea şi pentru că armata ţaristă ocupase Ţările Române înaintea Războiului Crimeii.